Succes prin reziliență: cum să rămâi în picioare

Poate ți se pare interesant, dar chiar dacă liderii nu se nasc, ei se formează, începând cu primii ani de viață.Primul mediu în care se învață leadershipul este familia, iar părinții sunt principalii profesori. Contează foarte mult și relațiile cu familia lărgită, dar totul pleacă de la relația cu cele două figuri principale. În cartea “Cei 7 ani, cele 7 principii de leadership” am menționat că în copilărie putem auzi de 30 de ori mai multe negații decât afirmații pozitive. Aceasta înseamnă că pentru fiecare încurajare de a face ceva, vei auzi de 30 de ori mai multe afirmații de genul: “nu poți tu…” sau “nu e vremea” sau “nu ai să fii…” sau “o să ai probleme în viață…” sau “nu ești un elev de 10”.

☆ Thomas J. Stanley scrie în cartea sa “The Millionaire mind” despre rezultatele studiilor sale efectuate timp de 20 de ani pentru a afla mai multe despre gândirea oamenilor de succces. Pe lângă faptul că marea majoritate nu erau cei mai străluciți la școală, au trecut în viață prin multe obstacole. O trăsătură comună acestei categorii de milionari care au început de la zero, fără să moștenească avere, este rezistența la probleme, sau așa cum o numește Stanley, “armura” lor. De fapt, ei nu ar fi atins nivelul acela de trai dacă nu s-ar fi confruntat cu aceste obstacole. Tocmai acest traseu greoi cu toate piedicile sale, le-a oferit fundamentul pentru succes.

➠ În timp ce majoritatea celor care nu sunt milionari acceptă evaluările negative făcute de profesori sau diferite “figuri” cu autoritate din copilărie, cei din categoria studiată de Stanley au un sistem imunitar special. Ei nu cedează la dreptul lor de a fi mai mult, din cauza unor rezultate slabe la școală. Ei învață să discrediteze evaluările negative “aruncate” asupra lor la vârsta când mintea este ușor impresionabilă. Ei au avut viziunea, curajul și și-au asumat riscul de a contrazice acești “experți” care ei înșiși erau departe de o viață împlinită. Între noi fie vorba, tocmai aceștia pun cele mai mari piedici în calea unei vieți pline de satisfacție. Cei mai mulți oameni, pentru că ei înșiși trăiesc la un nivel mediocru, îi trag și pe ceilalți în jos. Nu ne simțim confortabil ca alții să ne arate că se poate, și în mod inconștient vrem să uniformizăm totul. Este trist, dar foarte adevărat și des întâlnit. Am citit că acesta este exact comportamentul crabilor. Dacă pui mai mulți într-o găleată, nu trebuie să le pui capac: niciunul nu va reuși să iasă, pentru că se vor trage unul pe altul în jos. Dacă însă îi lași singuri, va trebui să le pui capac. Societatea nu vrea să fii “singur”, deaceea se depun eforturi uriașe pentru uniformizare. Din păcate, lucrul acesta se observă și în companii. Nu este ușor să conduci oameni care gândesc, oricât de promițători ar fi. De aceea, ce nu se încadrează în norme este considerat periculos: insubordonat, nesupus, creator de probleme etc. Vi se pare comun? Mie da!

☑︎ Unul din motivele pentru care milionarii studiați de Stanley nu se lăsau pradă evaluărilor negative, devenind astfel nesiguri, este familia din care provin. În timp ce ei nu erau dintre cei mai străluciți la școală, fiind depreciați chiar de profesorii lor, găseau în părinții lor un suport. În timp ce majoritatea părinților cad pradă acestor ectichete puse de așa zișii profesioniști, aceste familii de viitori milionari, chiar dacă nu le-au transmis o moștenire în bani, le-au transmis această imunitate în fața deprecierii. Majoritatea milionarilor la prima generație studiați de Stanley. sunt produsul unor familii iubitoare, unde li s-a oferit atenție și ai căror părinți erau foarte rar în divorț. De fapt, majoritatea cuplurilor care au crescut acești milionari rămâneau nedespărțiți până la moartea unuia dintre ei. Contrar concepției populare, familiile acestea nu au fost un mediu rigid și aproape de nesuportat, punând mai mult accentul pe performanță decât pe o viață echilibrată. Din studiile efectuate, s-a evidențiat faptul că în aceste familii părinții nu au folosit mentalități de genul:

☞ Cu notele astea o să ajungi rău în viață!
☞ Dacă nu ai note mari la școală, o să-ți ratezi cariera.

Dimpotrivă, acești părinți preferau să construiască pe latura pozitivă, cultivând siguranță în copiii lor. Ei au ales să ofere suport și sugestii constructive, ridicând în felul acesta în mintea lor bariere psihologice în calea deprecierii. Mai mult, tații acestor copii nu îi abuzau verbal, torturându-i emoțional cu cicala și critica distructivă. 
În fața notelor slabe la școală, părinții aveau o atitudine de felul:

☂ Poți să te descurci mult mai bine.
☂ O să găsești tu un plan ca s-o scoți la capăt.
☂ O să te ajut și eu cu ce pot.
☂ O să găsim un profesor bun care să te ajute să stăpânești subiectul.
☂ Eu mereu am avut probleme la capitolul ăsta, dar o să trebuiască să te descurci cu ce ai.
☂ Chiar și geniilor le trebuie timp ca să ajungă la un rezultat bun.

☂ Nu te descuraja dacă nu reușești peste noapte.

Discursul general pe care îl primeau viitorii milionari din partea părinților lor suna astfel:

  Și ce dacă Alina are numai 10 și o să fie șef de promoție? Ea învață zi și noapte, nu are niciun prieten și nici activități extracuriculare. Eu te-aș angaja pe tine, Mihai, nu pe Alina. Ești un elev bun, șeful clasei și chiar atlet în echipa școlii. Ești dezvoltat multilateral și de aceea vei reuși în viață. Sunt convins că Alina va lucra pentru unul ca tine într-o bună zi. Nu lăsa clasamentul clasei să dicteze cei vei face cu următorii 50 de ani! Dacă profesorii tăi ar fi fost atât de buni în a prezice viitorul, ar fi cu toții milionari sau bankeri pe Wall Street.
 

☹ Nesiguranța se deprinde de timpuriu, în familie, pe baza ideilor de împrumut ale “experților” din jur. Cel mai mare bine pe care-l pot face părinții pentru copiii lor este să dezvolte în ei această imunitate la eșec, prin care vor rămâne în picioare chiar în fața celor mai multor obstacole. Doar când știu cine sunt, că sunt prețuiți pentru ceea ce sunt, atunci vor fi atât de siguri pe ei încât să-și asume riscul de a merge împotriva valului de critici. Puțin își dau seama astfel de părinți cât bine fac ei societății pe termen lung. Sigur, este și extrema cealaltă, de a nu stimula deloc ambiția, lăsându-l pe copil să crească nedisciplinat. Cred că înțelegi foarte bine că este nevoie de…echilibru, bineînțeles. Doar asta este tema cărții.
Întrebarea este: ce putem spune despre acele cazuri de copii crescuți în familii nesigure, care au devenit totuși adulți siguri? Aici vorbim despre reziliență. Fără să accentuăm prea mult acest subiect, trebuie să știi că sunt metode de a ieși din astfel de medii “toxice”. Fie că ai avut pe unul din părinți care ți-a stat alături, fie un profesor sau chiar coleg, fie un bunic, oricând ai puterea să revii pe poziție în urma deprecierii sau a abuzului, aceasta se întâmplă pentru că cineva a crezut în tine, sau pentru că ai găsit un resort interior, o motivație “misterioasă”.

☆ Boris Cyrulnic vorbește în cartea sa “Murmurul fantomelor” despre acest sistem al rezilienței. El spune:

 Când un copil aflat în derivă este prea aproape de un vânător, o simplă mână întinsă poate deveni un sprijin salvator. Chiar o pălăvrăgeală anodină constituie un eveniment care poate să-i schimbe cursul vieții. De multe ori, educatorii sunt eficienți tocmai prin această modalitate, pe lângă transmiterea de cunoștințe abstracte. Ei devin tutori ai rezilienței, atunci când dau naștere unui eveniment semnificativ, ce dobândește valoare de reper.
 

☺︎Autorul merge mai departe, argumentând cele spuse cu un exemplu emoționant. El vorbește despre Miquel, un băiat din Chile al cărui tată era jurnalist în Santiago. Când într-o noapte a trebuit să fugă exact înainte de sosirea soldaților, a doua zi dimineață a fost arestat chiar în casa unor prieteni. Doar Miquel și mama sa au mai reușit să prindă avionul spre Paris. La puțin timp însă, Miquel a rămas singur pentru că mama sa s-a îmbolnăvit și a murit. Cu actele încă neclarificate și fără să știe prea bine franceza, școala a devenit pentru Miquel principalul mijloc de integrare în viață. Programul său era intens: până la prima oră de curs avea deja trei ore de muncă: spăla geamuri și apoi alerga pe bicicletă să ajungă la timp la liceu. Până se întorcea la ora 14 la cursuri, servea la prânz într-o cantină.

☂ Deși domnul Bonnafe avea o reputație de om sever, țintindu-i cu precizie în cap pe elevii neatenți cu bucățile de cretă pe care le ținea în mâna stângă, între cei doi s-a înfiripat o relație specială când într-o zi, fiind la cantină să servească prânzul, profesorul a aruncat o privire lungă și insistentă asupra lui Miquel. A fost suficient pentru băiat să înțeleagă faptul că tocmai s-a petrecut une eveniment emoționant. La curs, Miquel a putut ghici o înclinare imperceptibilă din cap a profesorului, și o mică ridicare din sprâncene, ca și cum ar fi spus: “jos pălăria.” Din acea zi, științele naturale au primit toată atenția băiatului, fiind materia predată de profesor. Simțea uneori în timpul cursului că profesorul i se adresa direct și era elevul care se pregătea cu atenție, pentru că știa că profesorul avea să acorde o importanță deosebită oricărui lucru care venea de la el. Mai târziu, Miquel a devenit medic, puternic motivat de această experiență care a alimentat reziliența.

Un gest semnificativ, care transmite faptul că exiști în mintea cuiva, poate să te facă sensibil și deschis la bine. Acest efect de reziliență, intervenit aproape mut, a avut loc pentru că fiecare a devenit pentru celălalt o figură importantă. Pentru Bonnafe, copilul însemna: “El are un curaj pe care eu nu l-am avut când a trebuit să-mi întrerup studiile.” Pentru Miquel, mesajul a fost: “Am câștigat stima lui, prin urmare merit să fiu respectat, în ciuda epuizării fizice și a condiției sociale mizere.”

Școala

✎ Familia este primul loc în care se deprinde siguranța emoțională, care ne face în stare să empatizăm cu ceilalți și să emanăm energie pozitivă. Însă nu îți imagina că o astfel de familie trebuie să fie perfectă. De pildă, cel mai mare număr de copii rezilienți se găsesc în familiile din care provin unii copii ai străzii. În general vorbim despre băieți cu vârste între 6 și 17 ani, având o educație sumară, proveniți din familii numeroase și fără tată. Interesant este că tocmai în rândurile acestei populații numeroase, există un grup mic de copii ai străzii care provin din familii cu structuri afective și comportamente care îi disting de toți ceilalți. Deși sunt foarte săraci, părinții, care sunt foarte legați unul de altul, promovează ritualuri zilnice de igienă, religioase sau chiar mici sărbătoriri, care își pun amprenta pe memoria copiilor. Deși începând cu vârsta de 7 ani acești copii sunt trimiși la cerșit, ei știu că se pot întoarce acasă, unde pot contribui la menținerea “echilibrului.” Tocmai acești copii, murdari și chiar întârziați mintal, învață meserii, formează la rândul lor familii și sunt empatici cu cei dezavantajați. Se obsevă că aceștia devin chiar ingineri, avocați, se încorporează în armată sau lucrează ca infirmieri. Chiar dacă au ajuns “pe stradă” de la o vârstă foarte fragedă, pentru că au avut un înveliș afectiv în jurul lor, au reziliat. Ei nu au ajuns ca majoritatea copiilor din această categorie, care consumă substanțe nocive pentru a suporta mai ușor greutățile, se prostituează ca să-și câștige existența, se îmbolnăvesc și se desocializează. Dezordinea din viața acestei majorități nu este cauzată de loviturile primite, ci de absența sprijinului social și afectiv. Astfel, ei nu au tutori de reziliență și nu “supraviețuiesc.”

➠ Putem înțelege astfel, că părinții săraci pot sprijini pe copilul lor să devină mai târziu chiar un lider sigur, atunci când structurează prin afecțiunea și ritualurile lor un mediu sigur ce generează tutorii dezvoltării. În schimb, unii părinți cu posibilități financiare, în ciuda mediului comfortabil pe care l-au organizat și a calităților lor, nu lasă o amprentă puternică în memoria copiilor. Asta se întâmplă, pentru că nu își asumă un rol în familie. Lăsându-se purtați de valul societății care promovează goana după diplome și consumerismul, ei își lasă copiii să sufere de o diluare afectivă. Aici intervine școala, chiar neintenționat. 
Copiii nu merg la școală ca să învețe. Cyrulnic spune că 60% dintre fete merg la școală pentru părinți, iar 70% din băieți merg pentru colegi. Unele fete spun că merg și pentru că le place de doamna învățătoare. În general, școala este frecventată pentru relaționare și afectivitate.

➠ Școala și familia merg mână în mână în formarea de adulți siguri, sau nesiguri. Nu toți copiii se integrează la fel de bine în mediul școlar. De fapt, în primele zile după ce sunt duși la școală, 50% din copii manifestă simptome precum lipsa poftei de mâncare, insomnii și chiar coșmaruri, iritabilitate. Este perioada în care figura autorității părinților și chiar a adulților este înlocuită cu ceilalți copii, de regulă cei mai mari decât ei. Iar educatorii sau profesorii pot deveni personaje care nu inspiră siguranță, pentru că ei au puterea de a îi conduce și a-i pedepsi. Ceea ce va înclina balanța, va fi experiența de până atunci, din familie. Dacă a existat acel atașament liniștit, care i-a oferit siguranță, un nou adult în viața sa va fi mai mult o nouă șansă de a-și deschide mintea. Dacă dimpotrivă, au existat probleme în familie, care au împiedicat crearea acestui tip de atașament, atunci se va supune din obligație. Într-adevăr, copiii care se integrează cel mai bine în timpul școlii sunt evident cei care vin de acasă cu un bagaj emoțional sigur, în urma atașamentelor față de familie.

Însă și școala poate influența atmosfera din familie. Modul în care se raportează la anumite eșecuri școlare, influențează la rândul său direcția familială și socială. De pildă, fetele încearcă să se adapteze eșecului prin trezirea sentimentelor de protecție, comportându-se ca un copil mic și neajutorat, în timp ce băieții tind să caute reabilitarea imaginii de sine fie prin acte de agresiune, fie prin comportamente antisociale. Toate aceste aspecte influențează raportul cu cei apropiați și se poate răsfrânge asupra nivelului de siguranță resimțit.

➲ Grecii învățau că școala este principalul instrument de reproducere socială. Aș adăuga aici fiecare altă comunitate care oferă un grup suport. Aceasta explică de ce unii copii depășesc handicapul unei familii disfuncționale. De pildă, analiza evoluției pe termen lung a copiilor proveniți din părinți alcoolici sau criminali sau cu probleme mintale, arată că în cazul în care numai un părinte are probleme, după 20 de ani 25% din copii au depresieDacă în schimb, ambii părinți au probleme, riscul crește la 75%. Copiii care reușesc să treacă peste acest handicap au întâlnit alte persoane care i-au sprijinit. Școala sau alte comunități suport pot face foarte bine lucrul acesta.

În cazul familiilor sărace de imigranți veniți din societățile distruse de război, școlii i se atribuie puterea magică de a repara traumatismul părinților. De regulă, în astfel de societăți copiii se dezvoltă foarte greu. O mică excepție ar fi acele familii cu un mediu foarte structurat: există anumite ritualuri fixe și practici domestice prin care părinții își îndeplinesc rolul lor. Comunicarea joacă un rol important, se manifestă afecțiune, fiecare are rolul lui în gospodărie. Copiii proveniți din astfel de familii, chiar dacă sunt săraci, se descurcă foarte bine la școală și asta le oferă o ieșire din acea situație. În aceste familii există o anumită credință în șansa de a scăpa de mizerie, luând ca exemplu anumite rude sau prieteni care deja au făcut asta. Punctul central în jurul căruia gravitează toți membrii este dăruirea. Fiecare dă câte ceva celorlalți și în felul acesta slujesc unui anumit scop bine definit. Cumva, copiii simt o anumită obligație de a reuși, care poate avea și un efect advers pentru cei care nu au succes atât de repede cât și-ar dori.

➠ Școala poate fi un factor de reziliență, atunci când familia și cultura permit acest lucru. De exemplu, în Baltimore, Statele Unite, majoritatea copiilor din cartierele de negri nu mergeau la școală, lăsându-se influențați de anturaj. Totul până într-o zi, când o mamă disperată a hotărât să-și trimită copilul de 8 ani la un văr îndepărtat, un massai din Africa. Întorcându-se acasă foarte amabil, mulțumit cu ce avea și chiar silitor la școală, a fost introdusă o nouă “modă”. În Baltimore există la ora actuală două categorii, în loc de una: cei care rămân în Statele Unite și ajung în pușcărie și cei care petrec o mică “vacanță” în Africa și când se întorc trec examenele și învață o meserie. De unde această schimbare? În triburile de massai, copilul este înconjurat tot timpul de adulți care îl învață să se apere de pericole. Copiii învață siguranța de la părinți, care le dau de timpuriu diferite responsabilități. În timp ce în Baltimore pericolele vin din partea adulților, în aceste triburi, adulții protejează de pericolele din exterior.

➠ Atașamentul copiilor față de un anumit profesor nu depinde de cât de renumit este acel profesor, ci copiii preferă profesorii care le conferă siguranță; aceasta îi determină să fie activi. În viața reală, nu putem spune că familia sau școala sunt mai importante în crearea siguranței într-un copil. Situațiile coexistă: când agresiunea vine din interiorul familiei, reziliența vine prin persoane din afară și invens, ca în cazul tribului de massai. Însă ceea ce aș vrea să observăm este că mai în toate cazurile, aceste experiențe timpurii legate de familie și școală afectează modul în care ne raportăm la ceilalți. Fie vom învăța să ne pese, pentru că suntem siguri cu noi înșine, fie vom fi mereu îndoielnici, într-o competiție cu ceilalți și în defensivă. Cert este un lucru: oamenii părăsesc liderii nesiguri. Spune-ne experiența ta, legat de reziliență

Ce-ar fi putut să fie

Contul meu Membership Ce-ar fi putut să fie… Se încheie un episod trist…Am fost dintre cei care nu am acceptat invitația la ură și discriminare,

Read More »
  • CONTACT
  • contact@alinispas.ro
  • București, România
  • 0727244898

Alin Ispas © Toate drepturile rezervate

0

Your Cart