Caracter la înalțime
Articole recente

În anul 2003, prima expediție integral românească a urcat pe Everest. O echipă de 14 alpiniști, condusă de David Neacșu, probabil cel mai cunoscut alpinist din România. Trebuie să mărturisesc faptul că nu mi-a fost ușor să găsesc suficient material pentru a vorbi despre această realizare. Motivul? Probabil o combinație de modestie, cu preocuparea de a ajunge pe alte și alte vârfuri, încât experiențele mai vechi nu contează decât în contextul alteia mai noi. Pentru că da, un om al muntelui nu poate fi mândru. Într-un interviu, Neacșu spune că “nu poți minți muntele și să mai trăiești”, sau în altul, “alpinismul nu este un joc, precum alte așa zise sporturi; la 1-0 pentru munte nu mai exiști.”


Întrebat în 2003 în cadrul unei emisiuni TV chiar înainte de plecare, de ce dorește să urce Everestul, prima parte a răspunsului său a fost, “pentru că există.” Apoi a continuat, explicând că de fiecare dată când urcă pe câte un munte, fie în premieră românească sau nu, fie cu mai mulți sau mai puțini colegi, cea mai mare onoare este să facă o poză cu steagul României, spunând că drapelul este primul lucru pe care îl pune în rucsac. Al treilea motiv este pentru a arăta tinerei generații că se poate: “Fiecare are Everestul său! Pentru mine a fost cel fizic.”


Când te uiți la toate realizările sale ca alpinist, nu poți să nu te întrebi cum a putut un copil abandonat să ajungă liderul primei expediții românești în Everest. “Un lider nu se naște,” spune Neacșu, “el se formează.” Dar ce l-a transformat într-un lider? Muntele! Pentru că acolo trebuie mai întâi să fii propriul tău lider, trebuie să ai caracter, sau “să fii om,” cum îi place lui să spună. Umilință și determinare… Două calități de lider în același om!
Despre umilința unui alpinist profesionist nu mai trebuie spus nimic, pentru că prin definiție nu poți fi mândru la înălțime. Acolo nu stai decât puțin! Trebuie să și cobori și la coborâre sunt cele mai multe accidente, pentru că ești deconectat și extrem de obosit după ore întregi de urcat, mai bine de 10.


Un episod care surprinde determinarea sa, este cățărarea vârfului Illimani din Bolivia în anul 2000. A fost, după spusele sale, ocazia în care i-a fost cel mai frică. A trebuit să urce singur pe vârf, întrucât colegii săi au fost inapți să mai urce. S-a “trezit” acolo cu frânghiile înghețate, deci inutilizabile. Trebuia să coboare un perete vertical de 300 de m. După ce l-a coborât, îi tremurau picioarele. “Am zis că nu mai urc în viața mea pe munte!” După două săptămâni era într-o altă expediție…Nu, nu este inconștiență. Nu poți spune asta despre un alpinist care nu a pierdut niciodată niciun om în toate expedițiile sale. Este pur și simplu determinare.


Un exemplu de inconștiență sau mai bine zis “leadership slab,” cum l-a numit Neacșu, este un coleg și prieten, Răzvan Petcu. Acesta l-a invitat într-o expediție, în care a refuzat să meargă. Când l-a întrebat pe acela cum plănuiește să facă, el a răspuns, “cu ajutorul lui Dumnezeu îl facem.” Neacșu i-a răspuns că “este important și ce se întâmplă cu noi. Credem în Dumnezeu, dar când organizezi o expediție din care s-ar putea să nu te mai întorci, nu te bazezi doar pe Dumnezeu.” A murit acolo, împreună cu un tânăr de 25 de ani, care ar fi fost poate cel mai bun alpinist din România. “A murit în bocancii mei” spune Neacșu, pentru că îi împrumutase bocancii. Dar nu a murit în echipa sa, ceea ce este extrem de important! Și într-adevăr, palmaresul său impresionat și mai ales faptul că a condus cu succes expediția din 2003, spune multe despre caracterul său de lider-om. Pentru că Everesul ucide 1/6 alpiniști, iar echipa românească a fost formată din 14. Întrebarea naturală era: “care din ei?” Neacșu s-a hotărât să spună, “niciunul.” Au schimbat într-adevăr statistica, după cum spunea doctorul expediției, Sebastian Koga. De fapt, aceasta a fost cea mai mare realizare, în condițiile în care în fiecare zi treceau oameni cu alpiniști răniți sau morți, și jumătate din românii care mai încercaseră până în acest an, nu s-au mai întors.
Intrigat de faptul că la sosirea în România, pe 9 iunie 2003 pe prima pagină a ziarelor era divorțul unui “mare” fotbalist român, în timp ce reușita românească apărea abea la pagina 7, liderul Neacșu spune la ani după acel moment că a fost dezamăgit. “Cum este posibil ca Guvernul să te plătească 200.000 de dolari din fondul de imagine externă și apoi să nu se intereseze de tine?” Într-adevăr, un lider nu poate fi decât uluit de o așa atitudine, pentru că pentru el contează mai mult imaginea internă decât cea externă. Nu și pentru alți lideri “înnăscuți,” așa cum îi numește Neacșu într-un interviu pe aceia care conduc “jungla” în care trăim zi de zi, cum îi place lui să caracterizeze viața civilizată. De fapt, el observă că “în România se vinde mai bine insuccesul, decât succesul,” vorbind despre o ocazie în care s-a vorbit mai mult despre un alpinist român mort în Aconcagua, decât despre ceilalți 22 care urcaseră pe parcursul acelui an. Probabil că așa se poate de-forma un lider și echipa sa, prin a sărbători răul sau insuccesul.


Pentru cineva care privește leadershipul într-un astfel de domeniu, se poate naște întrebarea, “pentru ce atâta risipă de bani și energie, chiar cu riscul vieții?” În condițiile în care Everestul poate fi o afacere, escaladarea sa trebuie să reprezinte un succes în alt fel decât simpla trecere în palmares. Este vorba de lecțiile de viață pe care le desprindem din astfel de întreprinderi, catalogate de către unii ca extreme. În realitate, nimic din ce te face mai bun nu este extrem. Și nimic din ce inspiră și pe alții pentru a-și învinge Everestul lor. Care este Everestul tău?

Lasă un răspuns

  • CONTACT
  • contact@alinispas.ro
  • București, România
  • 0727244898

Alin Ispas © Toate drepturile rezervate

0

Your Cart